Ce mai scriu bloggerii liberali: astazi, Transildania!

Sistemul de vot german

Ce este el si cum trebuie adaptat:

In zilele acestea, datorita pozitiei ferme a UDMR si a minoritatilor din Parlament - pozitie care sustine cu intransigenta un sistem electoral proportional, modelul german (“mixt”) - se discuta din nou despre reforma electorala. Este posibil ca acest sistem, sau altul, sa fie rezultatul unor negocieri in cadrul coalitiei de guvernare (UDMR si minoritati pe de o parte, PDL si UNPR pe de alta parte), sau intre UDMR/minoritati si Opozitie - PNL si PSD. In ambele variante o solutie ar putea intruni numarul necesar de voturi. Asta daca PDL si USL nu bat palma peste capul UDMR pentru a introduce uninominalul majoritar, si a distruge putinul ramas din reprezentativitatea si corectitudinea sistemului democratic din Romania.

1. Sistemul german, daca ar fi aplicat in Romania, ar insemna un pas inainte fata de actualul sistem “original”, care a creat multe confuzii. Chiar daca personal as prefera un sistem pe liste deschise, prefer sistemul german actualului sistem sau oricarui sistem uninominal majoritar.

Este insa foarte important sa fie informata cat mai multa lume sa stie ce este sistemul german! De ce? Pentru ca exista mai multe pericole care ne pasc, care trebuie evitate:

1.1 Partidele sa adopte alt sistem decat cel german, sa-l prezinte insa cu aceasta falsa eticheta, profitand de necunostinta sau dezinteresul opiniei publice.

1.2. Sa fie adoptat din nou un sistem “original”, dambovitean, care nu a mai fost folosit sau testat in nicio democratie europeana sau din afara Europei.

3. Ca in mod special PDL-ul sa impuna in litera mica a legii sau pe usa din dos prevederi care anihileaza principiul proportional al votului si alte masuri care sa-i permita sa obtina un numar mai mare si nemeritat de mandate fata de numarul voturilor pe care le primeste la alegeri.

2. Cum functioneaza sistemul german?

2.1 Sistemul german este in esenta un sistem proportional, care asigura reprezentarea corecta in Parlament a optiunilor politice ale electoratului. Raportul de forte dintre partide, majoritatile si minoritatile parlamentare, au o legatura directa cu votul cetateanului, cu numarul de voturi pe care le strange fiecare partid (sau alianta). Nu exista voturi “pierdute” si cetateni nereprezentati in Parlament (decat alegatorii care au votat partide care nu trec pragul electoral).

2.2 Alegatorul are doua voturi, unul pentru un partid (o lista de candidati), al doilea pentru un candidat din circumscriptia sa electorala.

2.3 Votul determinant este votul pentru partid (lista)! Numai el decide numarul de parlamentari pe care ii castiga fiecare partid, raportul de forte in Parlament, majoritatile si cine guverneaza. In functie de acest vot se calculeaza, proportional, numarul de mandate: daca partidul X are 30% din voturi la nivel national, atunci in parlament va avea aproximativ 30% din mandate. Daca partidul X are mai multe voturi la nivel national decat partidul Y atunci X va avea mai multi parlamentari si o pondere mai mare decat Y. (Sistemul uninominal permite ca un partid Y cu mai putine voturi sa aiba o forta mai mare in parlament.

2.4 Cu al doilea vot, cel pentru un candidat uninominal, se alege in Parlament uninominal majoritar intr-un singur tur (deci si fara majoritate de peste 50% din voturi) candidatul care a intrunit cele mai multe voturi in circumscriptie.

Numarul circumscriptiilor uninominale este insa 50% din numarul total al parlamentarilor. Cate circumscriptii uninominale reuseste sa castige un partid sau altul nu are nicio influenta in rezultatul alegerilor, raportul de forte final al partidelor in Parlament.

2.5 Restul de 50% din numarul parlamentarilor, cei alesi de pe liste, se aloca in asa fel incat numarul total al parlamentarilor fiecarui partid sa reflecte proportional numarul de voturi pentru partid (buletinul de vot pentru lista partidului), iar conditiile prezentate mai sus (la punctele 2.1 si 2.3) sa fie indeplinite. Este permisa candidatura concomitenta in circumscriptie (uninominala) si pe lista. Nu exista nicio diferentiere de legitimitate intre candidatii alesi uninominal sau pe lista.

2.6 Pragul electoral in Germania este de 5%. Exista insa o exceptie de la acest prag: daca un partid cu sub 5% din totalul voturilor castiga uninominal trei circumscriptii electorale atunci el intra in Parlament, nu doar cu acesti trei parlamentari, ci cu un numar de parlamentari proportional cu numarul de voturi. Partidul respectiv nu poate insa forma un grup parlamentar si are mai putine privilegii in ce priveste timpii la microfonul parlamentului etc.

2.7 Sistemul german nu cunoaste alegeri partiale. Daca un parlamentar decedeaza, isi da demisia, este nevoit sa-si dea demisia, atunci, in Parlament il inlocuieste urmatorul candidat de pe lista partidului care nu a reusit sa intre cu ocazia alegerilor generale.

Astfel, sistemul german este un sistem inteligent, care introduce in cadrul unui sistem proportional caracteristici ale sistemului uninominal, imbinand avantajele ambelor, si eliminand in acelasi timp toate dezavantajele si efectele negative ale uninominalului majoritar.

Este un sistem care nu a fost esential modificat de 60 de ani si care a dat Germaniei o democratie puternica, reprezentativa, in spiritul si litera unei republici parlamentare. Sistemul de vot este aplicat cu succes si la alegerile pentru parlamentele landurilor federale. Sistemul german nu este un uninominal cu “compensare”. Nu exista compensare intr-un sistem proportional, pentru ca rezultatul reflecta votul; din contra sistemul uninominal majoritar este cel care (de)compenseaza pe criterii lipsite de logica si corectitudine.

3. Mici adaptari necesare ale sistemului german

Cu toate ca, chiar aplicat la scara 1:1, sistemul german ar fi foarte bun, nu exista niciun motiv pentru care nu ar fi bine sa invatam din experienta germana, pentru a-l face si mai potrivit cerintelor, cu ajutorul unor foarte mici ajustari.

3.1 Pentru ca numarul parlamentarilor alesi uninominali este 50% din total, in sistemul german nu este posibila stabilirea ex-ante, prin lege, a unui numar fix al parlamentarilor. Numarul mandatelor din Bundestag poate creste in anumite conditii. Motivul, pe scurt: este posibil ca un partid cu 30% din voturi sa castige uninominal 35% din toti parlamentarii. Atunci acest partid isi pastreaza toti alesii directi. Insa, pentru ca ponderea dintre partide sa respecte votul national pe partide, numarul total al parlamentarilor creste, iar celelalte partide primesc mandate suplimentare. Astefel numarul total al parlamentarilor poate fluctua intre minim 600 si maxim 650 (teoretic ar fi posibil si mai multi).

In Germania nu exista populisti nedemocrati care sa-si faca o campanie nesimtita bazata pe un pretins numar prea mare al parlamentarilor (nici o media iresponsabila care sa-i ajute in asemenea campanii). Atata vreme cat mai exista in Romania asemenea specimene ar fi de preferat ca sistemul german sa fie astfel adaptat incat numarul parlamentarilor sa ramana egal, respectand proportionalitatea. Acest lucru se poate face foarte usor reducand numarul circumscriptiilor electorale in raport cu numarul parlamentarilor de la 50% la 35 sau 40% (cu alte cuvinte 40% alesi uninominali si 60% pe lista, nu 50-50%).

3.2 Pentru ca in Germania exista liste la nivel de landuri, si un sistem matematic de alocare a mandatelor, cu ocazia amanarii alegerii intr-o circumscriptie, din cauza decesului unui candidat uninominal in saptamana alegerilor, s-a descoperit ca sistemul german avea o prevedere neconsitutionala si neproportionala. Curtea Constitutionala Germana a mandatat Bundestagul sa repare aceasta prevedere pana la urmatoarele alegeri. Aceasta modificare trebuie preluata.

3.3 In Germania votul pentru candidatul uninominal este denumit “primul vot” (“Erststimme”), iar votul pentru partid este denumit “al doilea vot” (“Zweitstimme”), votul al doilea fiind in realitate cel mai important. Asta ar fi putut creea confuzii in Germania, daca aceasta tara nu ar avea o cultura si educatie politica puternica, in care toti scolarii stiu deja ca “Zweitstimme” este votul important.

Daca sistemul german se va prelua in Romania ar fi bine ca votul pentru partid (lista) sa fie primul (buletin de) vot, pentru a se elimina din fasa confuziile de rigoare.

Transildania

Ce mai scriu bloggerii liberali: astazi, Bogdan Duca!

Amurgul democraţiei româneşti

Democraţia românească, născută în decembrie 1989 a avut, se pare, soarta lui Făt-Frumos: a crescut într-un an cât alţii în zece. În 1996, când a avut loc prima schimbare democratică de guvernare de după 1918 (nu are rost să revenim asupra „originalităţii” democraţiei interbelice), democraţia noastră avea deja 70 de ani, dar un comportament de adolescentă. În 2000, salvată printr-o monstruoasă coaliţie de la moarte, democraţia a intrat într-o prelungită şi senilă agonie.

Această agonie s-a transformat într-un soi de tranziţie inversă de la libertate (pe cât fusese ea înţeleasă) spre regim autoritar. De atunci, putem vorbi despre amurgul democraţiei româneşti.

Este, desigur, uşor să dăm vina pe instinctele autoritariste ale lui Traian Băsescu şi ale PDL, pentru derapajele de la democraţie pe care le face Statul român, în detrimentul cetăţeanului, aşa cum ne-a fost uşor şi în anul 2004 pe Adrian Năstase şi PSD. În fapt, amurgul democraţiei este efectul unui mod (nedemocratic, desigur) de a gândi statul, politicul şi relaţia dintre politician şi societate.

Cred că este o falsă problemă, cea a translatării conflictului dintre partidele politice pe câmpul conflictului dintre clasa politică şi societate. În fapt, pentru electorat nu există deosebiri semnificative, între partidele politice. Clasa politică este privită ca un tot unitar, imagine cumva justificată de politicile de alianţe ale partidelor, precum şi de traseismul politic ce a caracterizat biografiile majorităţii politicienilor vizibili. De altfel, nici partidele politice nu sunt bine conturate identitar. Desigur că fac referiri, de cele mai multe ori vagi, la apartenenţa doctrinară la o familie politică sau alta, dar dezbaterile doctrinare influenţează prea puţin, sau chiar deloc, acţiunea politică propriu-zisă.

Clasa politică este, însă, unită de un instinct de conservare: de 11 ani, actuala clasă politică (putere şi opoziţie) depune un efort de regândire a Statului pe fundamente tot mai străine de democraţia reprezentativă.

În timpul referendumului din 2003, pentru revizuirea Constituţiei din 1991, s-a realizat primul consens politic nedemocratic de mare amploare. Atunci, legea fundamentală a ţării, modificată în sensul accentuării atributelor prezidenţiale, dar menţinând confuzii mai mult decât nefericite, fie şi prin refuzul definirii conceptelor fundamentale, a fost validată de un referendum ce aducea mai degrabă aminte de epoca ceauşistă, decât de un referendum democratic. Acest moment, definitoriu pentru Statul român la început de mileniu trei, este definitoriu şi pentru felul în care Statul îşi manifestă cu adevărat interesul faţă de voinţa naţională.

Schimbarea puterii, în anul 2004, nu a modificat trendul a-democratic al raportării clasei politice faţă de societate. Preşedintele ales al României din acel an, Traian Băsescu, s-a definit pe sine ca preşedinte „al tuturor românilor”, confundând, într-o bună tradiţie autoritaristă, Statul (pe care îl reprezintă şi conduce, constituţional) cu societatea.

Ceea ce a început să se numească „doctrina Băsescu” vizează instaurarea unui regim prezidenţial, slăbirea instituţiei parlamentare şi consolidarea unui sistem politic bipartid care, păstrând aparenţele democratice, să conserve actuala clasă politică.

Este meritul incontestabil al Partidului Naţional Liberal faptul că, între 2004 şi 2008, a respins doctrina Băsescu. Aceasta se datorează probabil şi caracterului atipic al acestui partid pe scena politică românească post- 2000. Practic, PNL este singurul supravieţuitor politic al grupului de partide cu vocaţie democratică din anii 90.

Ieşirea PNL de la guvernare a provocat o serie de modificări, în cadrul politicilor de alianţă şi o accentuare a demersurilor prezidenţiale de întărire a Statului în raport cu societatea şi de subminare a democraţiei elective.

De data aceasta, nici opoziţia nu a mai preferat formule democratice, în bătălia sa politică. Spre uimirea societăţii civile, PSD a iniţiat şi susţinut (e drept, cu unele rezerve ulterioare) legea alegerii primarilor într-un singur tur. Ulterior, USL a iniţiat introducerea votului uninominal majoritar şi pentru Parlament, a susţinut reducerea numărului de parlamentari la 300 şi a solicitat, de asemenea, restrângerea dreptului aleşilor de a avea şi de a îşi urma opiniile politice diferite de cele ale partidelor ai căror membri sunt. Mai mult chiar, o iniţiativă a puterii politice actuale de a comasa alegerile parlamentare şi cele locale, nu a avut parte de o respingere categorică din partea liderilor Opoziţiei.

Un alt fenomen specific ultimilor 11 ani este cel al relaţiei cu presa. Deja ţine de un consens al întregii clase politice faptul că televiziunea şi radioul public aparţin puterii politice a momentului. Desigur, opoziţia se supără sau mimează supărare, dar schimbarea la putere nu duce la depolitizarea, ci doar la reorientarea politică a radioului şi televiziunii.

O altă caracteristică cheie a clasei politice este raportarea la corpul electoral. Avem un status quo. Alegerile nu scot la vot decât jumătate din corpul electoral, iar bună parte din acest corp electoral activ este alcătuită din: electoratul captiv al partidelor politice, electoratul captiv al reţelelor electorale (care sunt condiţionate de administraţia publică locală) şi electoratul ce răspunde favorabil mitei electorale.

Niciun partid politic nu ia măsuri menite să distrugă actualul status quo, foarte favorabil unui sistem politic bipartid, sau „două partide şi jumătate”. Evoluţiile de pe scena politică românească tind spre această concluzie: două mari formaţiuni politice (la care se adaugă o formaţiune politică maghiară) îşi vor alterna puterea., politicienii din toate aceste trei formaţiuni politice fiind cointeresaţi de menţinerea acestui raport de forţe.

Politicienii sunt cei mai puţin interesaţi de o prezenţă masivă a electoratului la vot, prezenţă ce ar afecta profund sistemele proprii de obţinere a voturilor. De aceea, după ce au profitat deja de această slabă prezenţă la vot, încearcă cumva să legifereze acestă stare de fapt. Votul uninominal majoritar va consolida şi consacra această realitate, descurajând orice altă opţiune politică în afara celor deja aflate pe scena politică. Cine va mai vota cu un partid care nu are prima sau a doua şansă? Care doctrină politică va putea convinge majoritatea, fie ea şi simplă, dintr-un colegiu bine conturat, pentru a putea căpăta reprezentativitate în parlament?

Bogdan Duca