Amurgul democraţiei româneşti Democraţia românească, născută în decembrie 1989 a avut, se pare, soarta lui Făt-Frumos: a crescut într-un an cât alţii în zece. În 1996, când a avut loc prima schimbare democratică de guvernare de după 1918 (nu are rost să revenim asupra „originalităţii” democraţiei interbelice), democraţia noastră avea deja 70 de ani, dar un comportament de adolescentă. În 2000, salvată printr-o monstruoasă coaliţie de la moarte, democraţia a intrat într-o prelungită şi senilă agonie.
Această agonie s-a transformat într-un soi de tranziţie inversă de la libertate (pe cât fusese ea înţeleasă) spre regim autoritar. De atunci, putem vorbi despre amurgul democraţiei româneşti.
Este, desigur, uşor să dăm vina pe instinctele autoritariste ale lui Traian Băsescu şi ale PDL, pentru derapajele de la democraţie pe care le face Statul român, în detrimentul cetăţeanului, aşa cum ne-a fost uşor şi în anul 2004 pe Adrian Năstase şi PSD. În fapt, amurgul democraţiei este efectul unui mod (nedemocratic, desigur) de a gândi statul, politicul şi relaţia dintre politician şi societate.
Cred că este o falsă problemă, cea a translatării conflictului dintre partidele politice pe câmpul conflictului dintre clasa politică şi societate. În fapt, pentru electorat nu există deosebiri semnificative, între partidele politice. Clasa politică este privită ca un tot unitar, imagine cumva justificată de politicile de alianţe ale partidelor, precum şi de traseismul politic ce a caracterizat biografiile majorităţii politicienilor vizibili. De altfel, nici partidele politice nu sunt bine conturate identitar. Desigur că fac referiri, de cele mai multe ori vagi, la apartenenţa doctrinară la o familie politică sau alta, dar dezbaterile doctrinare influenţează prea puţin, sau chiar deloc, acţiunea politică propriu-zisă.
Clasa politică este, însă, unită de un instinct de conservare: de 11 ani, actuala clasă politică (putere şi opoziţie) depune un efort de regândire a Statului pe fundamente tot mai străine de democraţia reprezentativă.
În timpul referendumului din 2003, pentru revizuirea Constituţiei din 1991, s-a realizat primul consens politic nedemocratic de mare amploare. Atunci, legea fundamentală a ţării, modificată în sensul accentuării atributelor prezidenţiale, dar menţinând confuzii mai mult decât nefericite, fie şi prin refuzul definirii conceptelor fundamentale, a fost validată de un referendum ce aducea mai degrabă aminte de epoca ceauşistă, decât de un referendum democratic. Acest moment, definitoriu pentru Statul român la început de mileniu trei, este definitoriu şi pentru felul în care Statul îşi manifestă cu adevărat interesul faţă de voinţa naţională.
Schimbarea puterii, în anul 2004, nu a modificat trendul a-democratic al raportării clasei politice faţă de societate. Preşedintele ales al României din acel an, Traian Băsescu, s-a definit pe sine ca preşedinte „al tuturor românilor”, confundând, într-o bună tradiţie autoritaristă, Statul (pe care îl reprezintă şi conduce, constituţional) cu societatea.
Ceea ce a început să se numească „doctrina Băsescu” vizează instaurarea unui regim prezidenţial, slăbirea instituţiei parlamentare şi consolidarea unui sistem politic bipartid care, păstrând aparenţele democratice, să conserve actuala clasă politică.
Este meritul incontestabil al Partidului Naţional Liberal faptul că, între 2004 şi 2008, a respins doctrina Băsescu. Aceasta se datorează probabil şi caracterului atipic al acestui partid pe scena politică românească post- 2000. Practic, PNL este singurul supravieţuitor politic al grupului de partide cu vocaţie democratică din anii 90.
Ieşirea PNL de la guvernare a provocat o serie de modificări, în cadrul politicilor de alianţă şi o accentuare a demersurilor prezidenţiale de întărire a Statului în raport cu societatea şi de subminare a democraţiei elective.
De data aceasta, nici opoziţia nu a mai preferat formule democratice, în bătălia sa politică. Spre uimirea societăţii civile, PSD a iniţiat şi susţinut (e drept, cu unele rezerve ulterioare) legea alegerii primarilor într-un singur tur. Ulterior, USL a iniţiat introducerea votului uninominal majoritar şi pentru Parlament, a susţinut reducerea numărului de parlamentari la 300 şi a solicitat, de asemenea, restrângerea dreptului aleşilor de a avea şi de a îşi urma opiniile politice diferite de cele ale partidelor ai căror membri sunt. Mai mult chiar, o iniţiativă a puterii politice actuale de a comasa alegerile parlamentare şi cele locale, nu a avut parte de o respingere categorică din partea liderilor Opoziţiei.
Un alt fenomen specific ultimilor 11 ani este cel al relaţiei cu presa. Deja ţine de un consens al întregii clase politice faptul că televiziunea şi radioul public aparţin puterii politice a momentului. Desigur, opoziţia se supără sau mimează supărare, dar schimbarea la putere nu duce la depolitizarea, ci doar la reorientarea politică a radioului şi televiziunii.
O altă caracteristică cheie a clasei politice este raportarea la corpul electoral. Avem un status quo. Alegerile nu scot la vot decât jumătate din corpul electoral, iar bună parte din acest corp electoral activ este alcătuită din: electoratul captiv al partidelor politice, electoratul captiv al reţelelor electorale (care sunt condiţionate de administraţia publică locală) şi electoratul ce răspunde favorabil mitei electorale.
Niciun partid politic nu ia măsuri menite să distrugă actualul status quo, foarte favorabil unui sistem politic bipartid, sau „două partide şi jumătate”. Evoluţiile de pe scena politică românească tind spre această concluzie: două mari formaţiuni politice (la care se adaugă o formaţiune politică maghiară) îşi vor alterna puterea., politicienii din toate aceste trei formaţiuni politice fiind cointeresaţi de menţinerea acestui raport de forţe.
Politicienii sunt cei mai puţin interesaţi de o prezenţă masivă a electoratului la vot, prezenţă ce ar afecta profund sistemele proprii de obţinere a voturilor. De aceea, după ce au profitat deja de această slabă prezenţă la vot, încearcă cumva să legifereze acestă stare de fapt. Votul uninominal majoritar va consolida şi consacra această realitate, descurajând orice altă opţiune politică în afara celor deja aflate pe scena politică. Cine va mai vota cu un partid care nu are prima sau a doua şansă? Care doctrină politică va putea convinge majoritatea, fie ea şi simplă, dintr-un colegiu bine conturat, pentru a putea căpăta reprezentativitate în parlament?
Bogdan Duca
No comments:
Post a Comment