Ce mai scriu bloggerii liberali: astazi, Razvan Timofciuc!

Marile teme ale Romaniei

Sunt unul din cei care cred că în România trebuie să se producă o schimbare radicală. A nu se înţelege prin „radical” revoluţie sau mai ştiu eu ce. Radicală, în sensul dat, înseamnă fermitate în a produce, înainte de toate, o redefinire instituţională.
O radiografie obiectivă a evolutiei de după `90 ne arata că, deşi drumul tranziţie a parcurs un drum sinuos, tendinţele etatiste ale clasei politice post-decembriste au fost şi sunt, mai ales acum, prezente în actul de guvernare, iar motivul nu poate fi decat unul simplu: prezervarea privilegiilor şi status quo-ului care le permite politicienilor să se comporte precum vechilii şi să aibă acces discreţionar la resurse.
Integrarea României în NATO şi UE au fost momentele când politicienii au mişcat câte ceva în reformarea instituţiilor statutului, în sensul eficientizării lor, însă abordarea a fost mereu mai mult mimată, superficială. Dacă cineva, în toată această perioadă de tranziţie, a prosperat, asta s-a datorat faptului că fie a avut acces discreţionar la resurse, fie a fost favorizat politic, fie a făcut parte din cercul de intimi al unui sus-pus. Asfel, în loc de crearea unuei clase de mijloc prospere, care ar trebuie să fie într-o continuă creştere, s-a creat o casta oligarhică economică, favorizată de contractele cu cel mai generos client, Statul. De aici s-au creat decalajele între marea masa a populaţiei, sărăcită de o clasă politică parcă interesată să o ţină în sărăcie, şi elita economică favorizată de politic. Iar decalajele continuă să crească. Pentru a nu-i ofensa pe cei care în mod cinstit au facut bani în România, voi spune ca „aproape toată” elita economică este în această situaţie.
Sunt printre cei care nu are încredere în sistemul de justiţie din România, iar asta mă face să nu am încredere nici în elita economică, care de altminteri este îmbâcsită de tot de diferiţi indivizi care de-a lungul vremii s-au aflat în atenţia presei pentru afaceri ilegale, mai puţin în atentia instituţiilor abilitate ale Statului. Asta mă face să fiu, recunosc, „vulnerabil” la sentimente de sorginte proletară atunci când văd cum cu ostentaţie unii îşi etalează potenţa financiară la TV şi aiurea. Nu spun ca în democratiile consolidate „ilegalişti” îmbogăţiţi nu ar fi. Sunt, însă nu constituie o majoritate. Din păcate sistemul de justiţie este supus politizării, iar asta îl face vulnerabil şi slab. Pentru o viitoare guvernare care nu face concesii statutului de drept cred că acesta e primul lucru de care ar trebui să aibă grijă: neimplicarea şi păstrarea independenţei justiţiei.
Sunt printre cei care se simte agasat de îndrăzneala Statului. Mă îngrozesc când mama îmi arată „fluturaşul” şi văd cum o buna parte din salariul câştigat este direcţionat în vistieria Statului şi administrat în bataie de joc de o putere executivă interesată să-şi îngrijească mai degrabă clientela de partid decât să se îngrijească de sporirea avuţiei şi confortului de viaţă al cetăţenilor, prin crearea unui climat propice dezvoltarii capitalismului şi economiei de piaţă liberă. Statul, în forma sa actuală, este un administrator dominator, părtinitor şi caută să ia mereu cât mai mult de la cetăţeni pentru că îşi asumă o grămadă de atribuţii pe care nu le poate gestiona. Statul, în forma sa actuala, caută să menţină o pătură consistentă a populaţiei la cheremul său, ademenind-o cu ajutoare sociale. Asta nu îi „dărnicie”, asta e cruzime faţă de o categorie socială menţinută în sărăcie, lipsită de o şansă demnă. De asemenea, taxele ridicate, impozitarea agresivă şi reglementările excesive fac ca micile şi marile intreprinderi, companiile şi toţi cei care au o iniţiativă privată să obţină un profit scăzut, şi, în mod direct, afectează salariile celor care lucrează în mediul privat. Ah, numai spun că economia subterană cu care Băsescu şi ai lui „luptă” cu sârg este o dovadă clară că agresivitatea fiscală a statului face ca toţi cei care produc, care genereaza profit, să încerce să se eschiveze plaţii impozitelor şi tuturor reglementărilor pentru a putea rezista. Este greşit să credem că evazionistul este personificarea „inamicului statului”. Mai degraba statul, în forma sa actuală, este inamicul cetăţeanului cu iniţiativă.
De asemenea, această centralizare a puterii politice face ca decalajele dintre diferite zone să se evidenţeze pentru că modul discreţionar, pe criterii politice, de alocare a resurselor, a creat decalaje sesizabile chiar şi între diferitele regiuni ale ţării. O dispersare a puterii politice, pentru a evita centralismul excesiv al deciziilor, urmărind obiectivul subsidiarităţii, un deziderat al unei democraţii autentice. Aşadar, limitarea atribuţiilor statului şi evitarea abuzului de putere trebuie să constituie, de asemenea, un obiectiv major al viitoarei guvernări.
Sunt printre cei îngrijoraţi de anemia şi asediul la care este supus Parlamentul. O democraţie sănătoasă nu poate exista fără un Parlament sănătos, nesupus presiunii şi tiradelor schizofrenice ale unor inconştienţi care doresc să-şi sporească cota electorală denigrând pilonul democraţiei. Nu cred că principalul „canal” de risipă bugetară îl constituie Parlamentul. Dacă se doreşte minimalizarea costurilor existenei Parlamentului, se poate discuta despre necesitatea cabinetelor parlamentare, de exemplu, care produc costuri destul de mari. În niciun caz soluţia nu este diminuarea numărului de parlamentari, adica scăderea puterii de reprezentare a populaţiei. Dacă Guvernul este creierul unui Stat de drept, atunci legislativul am putea spune că este inima. Dacă inima încetează să mai bată, ne putem lua adio de la statul de drept şi orânduiala pe baza legilor. Viitorii guvernanţi şi viitorii lideri politici de după alegeri (plec de la premisa că vor fi cei din USL) trebuie să acorde importanţa cuvenită Parlamentului şi respect, iar acest lucru ar trebui demonstrat prin rărirea numărului de ordonanţe de urgenţă care, practic, de multe ori substituie Guvernul Parlamentului.
Sunt îngrijorat de inapetenţa clasei politice pentru marile teme ale României. USL trebuie, cred eu, să abordeze astfel de subiecte şi să concentreze discursul şi atentia asupra modelului de stat pe care ni-l dorim şi asupra reformei instituţionale. Nu o abordare perversă şi mincinoasa ca a lui Basescu, ci o abordare care sa porneasca de la faptul ca status quo-ul actual numai poate fi prezervat, fiind suicidar pentru existenţa democraţiei. Mă bucur ca astfel de preocupări sunt prezente din ce în ce mai des în spaţiul virtual. Recomand un text consistent scris de Bogdan Duca în acest sens.

Razvan Timofciuc