Ce mai scriu bloggerii liberali: astazi, Daniel Gheorghe!

Asta-i dreapta? (I)

De câţiva ani încoace, observ cu neplăcere cum unei formaţiuni politice de origine socialistă, cu o arie de extracţie a cadrelor sale care mult prea des este de la periferia societăţii româneşti, cu structură de tip oligarhic, cu tendinţele specifice unor reflexe care ne trimit cu gândul la partidele unora precum Mussolini ori Peron şi subsumată unui lider autoritar cu porniri străine normelor morale, i se pune eticheta de a fi „de dreapta”. Este vorba de PD-L, un partid care a fost cândva democrat, dar niciodată liberal. Fostul partid al social-democratului reformist Petre Roman, încăput sub mantaua lui Traian Băsescu, a îmbrăcat după 2004 o serie de formule transideologice şi populiste care greşit au fost percepute ca fiind „de dreapta”. Efortul lui Băsescu de a ataca identitatea şi legitimitatea culoarului de dreapta al PNL-ului datează încă din 2005 şi este pe undeva un nou element care ne trimite cu gândul la interesul anumitor structuri şi grupuri ceva mai „vechi” în vederea transformării jocului politic românesc într-o rotaţie succesivă la putere a celor două FSN-uri, FSN-ul de „stânga” – PSD şi FSN-ul de „dreapta” – PD-L. Acest fapt îmi aminteşte de o veche snoavă menţionată de unii din cei care au reluat dupa 1989 tradiţiile partidelor istorice. Se spune că pe la începutul anilor ’80, un fost deţinut politic din opoziţia anticomunistă de după 1944 se duce la Securitate să ceară aprobare pentru o vizită în Occident. Primeşte aprobarea şi singurul lucru pe care i-l spune securistul este ceva de genul acesta: „să nu vă puna dracu să credeţi că refaceţi voi partidele istorice, că dacă va fi nevoie să le refacă cineva, aceia vom fi noi cu oameni de-ai noştri!”

PNL a rămas şi după diversiunile care au eliminat mai ales PNŢ-CD, unde un rol deosebit de important l-a jucat Băsescu, cel care se certa atunci până şi cu propriul partid în privinţa respingerii ideii de restituire a proprietăţilor, dar şi după înghiţirea de PDSR a micuţului PSDR, unicul partid românesc capabil să exprime aspiraţiile unor oameni totalmente străini de subcultura criptocomunistă, de reflexele bolşevice şi de maniera securisto-conspirativă de a face politică. Ceea ce surprinde este că partidul care după 2004 va avea rolul de grupare politică personală în jurul lui Băsescu, va încerca să preia tocmai rolul de echilibru pe care îl jucase PNŢ-CD, partid care lăsase liber culoarul creştin-democrat şi pe a cărui zona de „acoperire” se va infiltra rapid şi fără scrupule partidul „portocaliu” al lui Băsescu.

Din păcate, replicile date de PNL în vederea mobilizării zonei de dreapta împotriva acestui current de tip populist şi autoritarist care dorea să confişte valorile dreptei româneşti, nu vor reuşi niciodată să fie suficient de solide încât să demaşte alegatorului român care se raporteaza fie la conservatorism, liberalism ori creştin-democraţie, impostura PD-L. Acest partid prin Băsescu de nu mai puţin de 7 ani şi prin Boc de deja 3, nu a dovedit prin nimic că se raportează cu adevărat la cea ce înseamna „dreapta românească”.

Băsescu şi PD-L au dus în primul rând o politică în care interesul naţional se subordonează interesului de grup şi nu invers, aşa cum noi, naţional-liberalii, am învăţat de la Brătieni, spre exemplu. Dezinteresul pentru avuţia naţională şi lipsa unei strategii economice care să încurajeze capitalul românesc şi competiţia şi care nu poate fi numită cu adevărat de „dreapta” au fost coordonatele acestor ani. Cota unica de impozitare, anulată prin reglementările noului cod fiscal, este „fetişul” puterii portocalii, putere ai cărei cântăreţi, foşti studenţi eminenţi de socialism ştiinţific, l-au îmbrăţişat obsesiv şi tresaltă la auzul lui precum cavalerii de altădată la auzul Sfântului Graal.

Ceilalţi doi piloni ai acestui curent uzurpator patronat de la Cotroceni sunt apartenenţe la PPE, grup politic european în care fusese cândva asociat PNŢ-CD-ul şi circul condamnării comunismului. Condamnarea comunismului, făcuta de copiii şi nepoţii celor care ni l-au adus pe pământ românesc, este opera supremă de propagandă a regimului Băsescu. O condamnare caricaturală, în care poeţii de curte sunt mai vinovaţi decât criminalii sovietici care au instalat regimul în care Biserica e murdarită în chip suspect, în care Tismăneanu se răzbună pe propriul tată şi din care rezulta personalitatea eroică a unuia ca Lazlo Tokes! Alt reper, de sorginte totalitară, care doreşte să potenţeze PD-L-ul pe dreapta este respingerea declarativa a oricarei relaţii cu PSD, demonizarea acestui partid, partid cu care gruparea „portocalie” chiar a guvernat o vreme prin 2009, dovedind cum că vorbele în aceşti ani au ajuns să bată faptele!

În rest, o politică economică subordonată FMI, lipsa unui mediu concurenţial şi jugul fiscal care apasă pe contribuabilul român pe de-o parte, apoi centralizarea puterii publice şi tentiva unei „reforme administrative” care reîntoarce România în era sovietizării nu au nimic în comun cu valorile dreptei. Să nu uităm pletora de agenţi Soros din jurul lui Băsescu, euro-slugarnicia fără margini a acestor ani în care România este terenul experimental al multor formule utopice ce îşi dovedesc din ce în ce mai des limitele şi care nu are nimic în comun cu tradiţiile unui stat suveran demn, membru de facto şi de jure a ceea ce a reprezentat dintotdeauna civilizaţia europeană! Aerul ultimilor ani este o combinaţie explozivă de elemente bolşevice cu accente fascistoide – spun asta gândindu-mă la aşa zisa „reforma a statului” adevărată „soluţie finală” aplicată şubrezitului neam românesc. Dreapta creează structuri şi instituţii solide, dreapta este prin definiţie constructor naţional, nu este un mecanism care pus în mişcare de interese oculte „eutanasiază” prin aşa zise „reforme” sistemul de sănătate publică, educaţia naţională, poliţia, sistemul pensiilor publice ori administraţia de stat!

National-Liberal